Identități zdrobite

În liceu, am fost regina balului, căpitan al echipei de tenis, președintele unui club de dezbateri, membră a unei echipe care a ajuns la etapa națională la Business Leaders of America și a câștigat la categoria proiecte comunitare și am terminat a doua dintr-o serie de peste 400 de elevi. În plus, eram implicată în biserică și am voluntariat peste 200 de ore. Când eram în liceu, din afară părea că am o viață perfectă. Am fost crescută știind că puteam să fac orice îmi propuneam, și așa a fost. Familia mea mă sprijina și iubea, prietenii mei erau alături de mine, profesorii aveau încredere în mine, dar realizările astea aveau un preț. Mă trezeam la 6:30 și mă culcam la 2 de cele mai multe ori. Eram epuizată, nervoasă, grăbită și mă repezeam dacă credeam că o persoană are o atitudine greșită. Iubeam și țineam la oameni, dar nu aveam timp pentru mine, alții sau Dumnezeu. Luni de zile nu m-am rugat și nu am citit din Biblie. Atitudinea mea nu-l onora pe Dumnezeu.

Nu-mi mai amintesc clar ultimul an de liceu; am muncit din greu, dar mi-am făcut și multe amintiri plăcute. În acel an, am aplicat la peste 20 de facultăți și foarte multe burse. Până la urmă, am avut de ales între University of Southern California și Wheaton College, două facultăți foarte diferite pe care nu le vizitasem înainte. Una dintre ele era o facultate din mediul secular, cunoscută pentru petreceri și se afla în climatul călduros al orașului Los Angeles, iar cealaltă era o facultate creștină în climatul rece al orașului Chicago. În inima mea știam că trebuie să merg la Wheaton, chiar dacă nu aveam un motiv concret pentru care aș alege asta. Nu știam pe nimeni din Chicago, nu fusesem să vizitez facultatea și nici nu știam dacă o să-mi permit să merg acolo. Am luat decizia de a merge la Wheaton, refuzând niște burse de la facultăți locale. Mama, prietena mea cea mai bună, era supărată și nu m-a sprijinit în decizia asta.

În vara anului 2013, înainte să încep facultatea la 3000 km depărtare de casă, am venit în România pentru vreo 2 luni. În august, m-am trezit singură într-un aeroport din Las Vegas, ultima mea oprire înainte de Wheaton. Mi-am început anul școlar cu o gașcă de prieteni cu care am încetat să mai ies după puțin timp. Avusesem parte de bisericuțe d-astea în liceu și nu le suportam, pentru că excludeau alți oameni. Pentru că am fost membră în atât de multe cluburi și am avut atât de multe activități în liceu, nu m-am implicat în nimic în primul an de facultate. Eram atât de obosită încât tot ce făceam erau temele. În facultate, cel mai bun mod de a cunoaște oameni este prin activități pe care eu nu le făceam. Mă simțeam exclusă pentru că mi se părea că oamenii nu mă înțelegeau. Aveam un trecut diferit de al lor, fiind venită din altă țară. Singurele prietene pe care le-am făcut în primul semestru au fost colegele mele de cameră de origine hispanică și încă alte 2 fete. Colegele mele de cameră locuiau în Chicago și plecau deseori în weekend, așa că eram singură de multe ori.

Am plecat de la a fi miss popularitate, care cunoștea aproape pe toată lumea din liceu, la a mă simți atât de singură încât uneori plângeam în baie, când eram sigură că nu mă poate auzi nimeni, într-un campus de peste 2400 de studenți. Eram zdrobită și atât de distrusă. Mi-am pus identitatea în familia, prietenii și realizările mele. Mereu am fost încrezătoare și nu-mi era frică de nimic. Dacă îmi era teamă de ceva, mă forțam să trec peste și să-mi înving teama. Nu puteam să trec de punctul în care mă aflam. Familia nu mă sprijinea în decizia de a fi la Wheaton, aveam puțini prieteni, iar realizările mele nu însemnau nimic pentru facultatea asta. Toată lumea era la fel sau mai talentată decât mine. Tot ce puteam face era să strig la Dumnezeu “Doamne, mă auzi? Îți pasă?” Identitățile mele erau zdrobite, dar acela a fost punctul în care am început să cresc cu adevărat. Mă simțeam puțin ca Iov. Dumnezeu m-a zdrobit pe mine, egoul meu și m-a adus în genunchi. Nu mă rugasem luni la rândul și în primul an de liceu mi-am folosit tot timpul meu liber pentru a mă ruga. Atunci când credeam că nu am nimic mi-a amintit Dumnezeu cât de multe aveam, de fapt. În primul semestru, atunci când a fost greu, Dumnezeu m-a transformat.

După ce m-am întors din vacanța de iarnă, m-am alăturat unul grup mic de ucenicizare. Încetul cu încetul, Dumnezeu a început să-mi răspundă la rugăciuni și să-mi aducă în viață oameni minunați. Când m-am întors acasă în vacanța de vară, mama a fost uimită de schimbarea care avusese loc în viața mea. Atunci a spus că Dumnezeu m-a condus către Wheaton și că El m-a vrut acolo. Nu mai eram irascibilă, răutăcioasă, mândră sau arogantă. Am început să am pace, răbdare, blândețe, altruism și autocontrol. Atunci când am trecut prin întunericul singurătății și al zdrobirii a început Dumnezeu să strălucească în și prin mine.

Am plecat de la gândul de a pleca de la facultate și a mă transfera la alta la a conduce un grup mic anul următor. Am pornit de la a duce lipsă de sprijinul familiei mele la a avea tot sprijinul lor și în plus mă încurajau și mă întăreau. Înainte aproape că nu aveam prieteni și acum am o familie la Wheaton. Am început să mă implic în activitățile extracurriculare și să dau mai departe, fiind internă la un loc care oferea asistență legală pentru imigranți. Am început să am un scop în ceea ce făceam. În sfârșit am înțeles că eram acolo unde eram datorită lui Dumnezeu. Nu prin realizările mele, puterea mea, ci prin harul măreț al lui Dumnezeu.

În momentul de față, scriu aceste cuvinte din București, România, la aproximativ 10.000 de km depărtare de casă. Din nou, mă lupt cu aceleași lucruri cu care mă luptam în primul an de facultate, dar nu mai au același efect distructiv ca prima oară. Acum știu să mă încred în Dumnezeu și să caut părtășie cu copiii Lui. În lucrurile bune și cele grele sunt înrădăcinată, nu în lucrurile care sunt trecătoare, ci în singurul lucru constant, Isus. Oriunde sunt, știu că voi fi în regulă. Sunt acolo unde Dumnezeu mă vrea și tot ce trebuie să fac este să-L iubesc pe El și pe aproapele meu din toată inima.

Mai jos este o postare pe care am scris-o pe Facebook într-unul din cele mai grele momente, și este valabil și peste 3 ani, la 7000 de km depărtare.

Dragi frați și surori,

Sunt slabă, egoistă, mândră, judecătoare, mânioasă, nerecunoscătoare și am nevoie de ajutor. Poate că pare că viața mea e perfectă, dar în realitate am nevoie de rugăciune. În ultimul an am locuit într-un deșert spiritual. Am stat luni întregi fără să mă rog. Atunci când mă rugam, o făceam pentru a striga la Dumnezeu (simțindu-mă singură). Știam că Isus este Mântuitorul și Domnul meu, dar am ales să-mi car singură poverile. De la a merge singură în picioare, am ajuns să mă aplec și să mă pun în genunchi. Sunt atât de binecuvântată. Am membri în familie care și-ar sacrifica viețile pentru mine; am prieteni care îmi amintesc întruna de dragostea lor; am cunoscut oameni la Wheaton care îmi amintesc de dragostea lui Dumnezeu; merg la o facultate creștină, în timp ce mulți oameni ar risca pentru a primi o educație, dar mă simțeam abandonată. Sunt atât de binecuvântată, dar mândria m-a făcut să nu pot să realizez că am nevoie de ajutor sau să îl cer de la alții. În ultimele luni, Dumnezeu m-a smerit și m-a făcut să-mi dau seama de asta. Prin Harul lui Dumnezeu (chiar atunci când nu era plăcut), am reevaluat ce era important pentru mine. După cum am spus, sunt toate cele de mai sus. Mă lupt și am nevoie de ajutor, dar prin harul lui Dumnezeu încep să învăț să am încredere și să iubesc.
Frați și surori, nu împărtășesc asta pentru a atrage atenția asupra vieții mele, ci a credincioșiei Tatălui. Dumnezeu ne poruncește să “căutăm mai întâi împărăția și neprihănirea Lui” (Matei 6:33). Toți care vă luptați și cărați poveri care nu trebuie purtate de voi, amintiți-vă că “El le dă hrană vitelor și hrănește puii de corb când aceștia strigă” (Psalm 147:9). Dacă el are grijă de animale și de corbi, cu cât mai mult are Tatăl nostru grijă de noi, copiii Lui.
Dragi fii și fiice ale lui Dumnezeu, încredeți-vă în El, rugați-vă Tatălui care vă iubește foarte mult (nu doar pentru voi, ci și unii pentru alții), și iubiți-vă aproapele; amintiți-vă că Dumnezeu este credincios indiferent de deșertul în care vă aflați sau de povara pe care o cărați. Nu vă fie teamă să le spuneți altora că aveți nevoie de rugăciune. Dumnezeu a creat comunitatea să fie intențională. 🙂

Cu dragoste în Cristos,
O soră și fiică smerită

Indiferent de locul în care te afli în viață, fii încurajat știind că ai pe cineva mai mare decât lumea aceasta care te călăuzește. Regele regilor se îngrijește de mine și de tine în mod personal.

Geta

Leave a Comment

Your email address will not be published. Required fields are marked *